Există două moduri prin care putem ajunge la esenţa divină: prin cunoaştere şi prin misticism. Dacă prima iţi oferă avantajul de a a-i aduce pe toţi aproape de adevărul revelat prin cunoaştere, experienţa mistică este individualizată. Spre deosebire de cel ce aduce individul, prin torsiuni gnoseologice, la un nivel superior de înţelegere, intervenind, astfel, în existenţa unei întregi comunităţi, misticul nu este capabil de a oferi extazul care deschide calea către divinitate. El îşi poate oferi doar sieşi, prin înălţare divină, revelaţia dumnezeiască, neavând cheia care deschide lacătul înţelepciunii. Închis în cămăruţa unui ocultism care se vrea a fi complet şi redundand, el refuză orice intervenţie din exterior ce l-ar putea plasa undeva între cer şi pământ, adică pe calea de mijloc. Confucius a enunţat această doctrină cu mult timp în urmă, numind-o, pe bună dreptate, „Virtutea cea mai de seamă". Iar dacă filosoful antic şi-a construit teoria pornind de la aspectele exterioare ale vieţii pe principiul neîncălcării principiilor, ar trebui să admitem posibilitatea şi, de fapt, obligativitatea aplicării sale în forul interior al fiinţei. Budha, Iisus, Osho şi alţii ca ei nu s-au înălţat la cer şi nici nu au coborât în pământ, ci au reuşit să aducă cele două dimensiuni în inima lor. Iniţiatul ştie că, în componenţa structurii noastre intră gândurile (chakra 6), sentimentele (chakra 4) şi instinctele (chakra 2). Starea de echilibru şi de înţelepciune presupune ridicarea şarpelui kundalini sau a sinelui de la baza coloanei vertebrale în suflet şi coborârea raţiunii la acelaşi nivel pentru a deveni un tot, principiu ce poate fi aplicat şi la nivel de macrocosmos. A gândi, a simţi şi a re(acţiona) nu vor mai fi, astfel, in contradicţie şi ne vor propulsa pe treapta cea mai de sus a înţelegerii divine. Teama misticului relativ la dimensiunile inferioare şi refugierea lui în planurile superioare vine din ignoranţă, el fiind lipsit de acel fundament gnoseologic care ar trebui să se afle la baza oricăror experienţe extrasenzorile. El refuză cunoaşterea, refuzându-şi, de fapt, dreptul la iniţiere. Pe de altă parte, educaţia în spiritul bisericii creştine care proslăveşte raiul şi condamnă iadul, inducând misticului, încă din fragedă copilărie, închipuirea terifiantă a flăcărilor iadului, îl determină pe acesta să refuze orice religie sau convingere care mizează pe contopirea celor două dimensiuni în fiinţa noastră. Metafizica chineză a intuit-o foarte bine: yin şi yang sunt cele două forţe primordiale ce intră în alcătuirea universului. Ceea ce nu a înţeles misticul este că, atâta vreme cât vom persista în a separa yin şi yang, nu putem spera să-i atingem şi nu vom avea acces deplin la plenitudinea universului.
Refuzând calea de mijloc, misticul intră în conflict cu sine însuşi şi cu divinitatea, a cărei măreţie o proclamă şi o simte cu întreaga fiinţă. Pe de o parte, conflictul la nivel de sine se manifestă prin încercarea chinuită de a-şi înăbuşi dorinţele primare care sunt un obstacol în atingerea extazului mistic. Astfel, el renunţă la carne şi, deci, la plăcerea gustului în favoarea unor experienţe spirituale. A dori şi a face înfăptui îşi pierd, astfel, dreptul de a mai fi pe aceeaşi axă, ceea ce duce la contradicţii în interiorul fiinţei. Este un proces inversat care, altfel, ar trebui să constea în nevoia renunţării la tot ceea ce are o vibraţie scăzută, ca urmare a creşterii vibraţiei corpului energetic. Pe de altă parte, conflictul cu divinitatea se manifestă în momentul afirmării egoului a cărui putere este direct proporţională cu slăbirea legăturii celor 3 elemente: minte, suflet, instincte. El îşi atribuie, atunci, nişte merite care nu îi aparţin şi începe a vedea manifestarea graţiei divine doar prin intermediul propriei fiinţe, singura capabilă de a accede la spiritualitate. VOINŢA DIVINĂ se transformă, astfel, în VOINŢA MEA, ceea ce e o încălcare a principiilor divine şi o derogare de la legile iniţiatului. Acesta din urmă cunoaşte vibraţia planetei şi energia liniştitoare pe care o poate aduce din interiorul pământului pentru a o folosi în procesul de vindecare. El ştie că ceea ce contează nu e modul în care preiei energia şi nici dimensiunea în care o poţi găsi, ci intenţia cu care o foloseşti.
Mergând pe urmele filosofiei chineze şi lăsând în urmă dogmele rigide şi incomplete după care ne-am condus de generaţii, vom avea o şansă la evoluţie. Poate că nu vom deveni sfinţi, dar vom căpăta, cu siguranţă, statutul de „om superior” proslăvit la mijlocul secolului I î. Hr. Este un pas suficient de mare pentru umanitate.
